Visele sunt ca să le trăiești.
De ani buni am visat la cursa asta. Pandemia a amânat-o, iar când în sfârșit s-a organizat din nou, nu am fost extras la loterie. Cum Trofeo Kima are loc doar o dată la doi ani, au trecut șase ani până am ajuns aici. Șase ani de dorință, planuri și pregătiri
Dacă iubești muntele, alergarea și adrenalina pe creste, să urci în gât ținându-te de stânci și lanțuri, să cobori dansând pe poteci abrupte, Kima Trophy este o destinație de suflet. Este mai mult decât o cursă, este un test de rezistență, tehnică și pasiune. Dar înainte de toate, este o lecție de perseverență și acceptare, dar și o destinație de vis. Este una dintre acele curse legendare care definesc skyrunning-ul. Nu mai știu exact cum am aflat de ea. Poate la începuturile mele cu 2X2, o altă nebunie frumoasă de la noi, în urmă cu 7, 8 ani, unde mi-am dat seama că există competiții care îți pun limitele la grea încercare. Am descoperit că există o lume fascinantă a alergării montane extreme, o lume cu evenimente emblematice precum Tromsø Skyrace, Matterhorn Ultraks, Pirin Ultra, Madeira Skyrace, Royal – dar Kima Trophy rămâne, pentru mulți, cireașa de pe tort. Nu degeaba este considerată, cea mai tehnică cursă montană din lume.
Din păcate, din câte înțeleg, 2 nu se mai țin, una prin Scoția, Skylands Ben Nevis sau ceva de genu și alta în Norvegia, Tromso Skyrace.
Ca să fie treaba, treabă, anul trecut am ajuns la o altă cursă dificilă din Italia, Grigne Skymarathon, care avea 100 locuri garantate pentru asta. Nu știam de ea, așa că a fost surpriza listei din mintea mea, și, mai ales, biletul meu pentru Kima.
Câteva cuvinte despre Kima.
A luat naștere în 1995 datorită asociației Kima care s-a înființat cu un an înainte în memoria unui salvator montan din zonă. Totul a plecat de aici. Rudele și prietenii lui au vrut să-i continue viziunea. Mai multe detalii aici. https://www.trofeokima.org/about/?lang=en
În ceea ce privește traseul, el are rădăcini istorice. S-a început construcția lui prin 1928 când un club alpin din Milano a vrut să lege prin refugii toate aceste văi fără a se mai coborâ în ele. Au avut de montat multe lanțuri, asigurări…, încât în zilele noastre foarte mulți turiști străbat zona de o frumusețe naturală și sălbatică, cu kit de via ferrata. Câteva rânduri despre traseul foarte accidentat și zona superbă se găsesc aici. https://www.sentieroroma.it/istoria.
Privesc tavanul cu gândul la cursa asta. De câteva zile așa adorm. Să nu uit ceva, să nu răcesc sau altceva… Mama să fie și ea bine, că nu o pot lăsa singură dacă ceva e în neregulă. Oare cum o să fie cu transportul, campingul, mâncarea în zonă? Speram să decurgă totul bine. N-a fost ușor să ajung pe lista de înscriși. În plus de asta, am făcut prea multe sacrificii pentru a mă antrena cât de cât. Știam în suflet că nu era suficient. Nu reușisem să fac toate turele dorite de antrenament și care oricum nu erau suficiente pt ce știam că mă așteaptă, dar pe de altă parte știam că o să mă descurc. Atât s-a putut, și nu că m-am culcat eu pe o ureche. Nu conta prea mult locul și timpul.
Azi e duminică. Trebuie să-mi pregătesc bagajul în mare pentru că mâine lucrez și nu vreau să uit ceva. Îmi pregătesc ce e mai important, cort, sac de dormit, saltea, casca de alpinism, adeverința medicală, câteva haine, câteva pastile că parcă mă încearcă o răceală ușoară de câteva zile și nu vreau să evolueze plus altele de durere, că încă am rămas cu sechele în zona umărului de la cazaturile de pe munte, nutriția și ce mai era obligatoriu pt concurs. Rucsacul meu are 38 L, încerc să nu iau nimic în plus.
Luni, lucrez program normal. Era bună o zi liberă, dar cum sunt și alți colegi liberi, era nevoie la magazin. De multe ori pe parcursul zilei mintea a fugit la bagaj, transport și tot ce mai presupunea această deplasare. Seara ajung pe la 21 acasă. Pregătesc restul de bagaj și încerc să mă odihnesc câteva ore. Nu prea a funcționat, mintea era în lucru. Așa pățesc mereu, până nu urc în avion, n-am astâmpăr :). Până la urmă plec la aeroport pe la 1 noapte, mai dev. cu două ore, doar ca să nu mai stau ca pe ghimpi :). Avionul e la 6, iar eu ajung la 2 și ceva. Ațipesc puțin înainte de check-in și încă o oră după controlul de securitate.
Marți. Avionul a plecat la timp, am aterizat bine, iar tot ce m-am interesat în privința transportului pare să funcționeze ca uns. Un autobuz până la gara centrală din Milano, un tren până în Colico, alt autobuz până în Morbegno și altul până în San Martino au făcut ca după prânz să am deja cortul montat în campingul Lo Scoiattolo. Aici aveam ceva nelămuriri, că apărea o stație cu 1 km înainte, în San Martino și alta la 1 km după camping. L-am întrebat pe șofer și am coborât fix în fața campingului. Restul zilei m-am acomodat cu zona. Ce și unde se putea mânca decent prin zonă, magazine cu alimente…
Miercuri, în prima parte a zilei am parcurs puțin din porțiunea finală a concursului, iar în a doua parte m-am împrietenit prin camping ajutând o familie să instaleze cortul. De fapt, erau 3 familii de filipinezi formate din 8 copii și 3 mame. Lucrau în Milano, iar concediile le petreceau în munți, prin campinguri, obișnuind copii cu natura. Pe seară am mers în oraș pt o pizza.
Joi. Nu știu cum a trecut. Parcă timpul trece altfel aici. Toată ziua n-am făcut decât o mică plimbare pt cumpărături, iar în rest am stat în camping la povesti și privind oamenii, mai ales copii care se jucau și munții. A fost chiar o zi de relax. Ah, și a trebuit să rezolv o situație. Nu incarcasem certificatul medical în platformă și numai ce primisem un mail că din cauza asta nu e finalizată înscrierea. După câteva mesaje și mailuri, am rezolvat situația că doar îl aveam fizic la mine. Pe seară am ieșit din nou în oraș, de data asta pt niște paste și unele cumpărături pt dimineață.
Vineri. Destul de asemănătoare cu joi, doar că am mers și la ridicarea kitului de unde m-am întors pe jos. Au ieșit cam 10 km de plimbareala ușoară. Pe seară m-am înțeles cu un alt alergător de la o cursă mai scurtă să mă ducă la start. Foarte de treabă tipul, că el avea startul după o oră, și în loc să doarmă în plus, n-a stat pe gânduri să mă ducă pe mine. Totodată, mi-am pregătit și toate cele necesare pt concurs ca să nu stau dimineața să fac gălăgie și pe întuneric. Am ales să iau vesta mică de 3L de la Instinct și brâul tot de la ei. În vestă aveam jacheta, mănușile și o parte din nutriție, iar în brâu numărul, folia de supraviețuire și restul de nutriție. Din păcate azi nu prea mi-am cumpărat de mâncare pt camping.
Sâmbăta. Ziua asta a fost de pomină.
M-am trezit odihnit. Surprinzător, am dormit cel puțin 6 ore buștean. Am mâncat niște grisine cu Nutella și bautură de soia. Nu știu de ce în niciuna din zile n-am încercat să consum ca acasă, lapte sau iaurt cu ovăz și alte chestii. Cât am stat să mănânc, la masa din camping a apărut și o tipă, Melanie, care urma să alerge tot la cursa lungă. Venise aseară în camping și nu ne cunoscusem. Din vorbă în vorbă, îi zic dacă nu pot sa merg cu ea ca să nu-l mai deranjez pe prietenul de la cursa scurtă. Cum să nu, așa că dau fuga la Michael să îi spun că nu mai e nevoie să se deranjeze că merg cu cineva de la cursa lungă, iar el poate să se mai odihnească 1 ora. Nu știu cum ne-am înțeles, că până la urmă am plecat cu tipa, iar el singur cu mașina la aceeași oră :). În mașină am mai povestit una, alta, iar când am ajuns în zona de start, ne-am despărțit, ea vrând să meargă la toaletă.
ÎNCEPE NEBUNIA. Când dau să intru în zona de control a echipamentului, realizez că nu mi-am luat din cort brâul. În prima fază, fac un calcul rapid și-mi dau seama că sunt cam la limită cu timpul să mă întorc. Îmi zic să încerc fără acea nutriție și folie, dar mai pierd alte 5 minute până realizez că n-am nici numărul. Na belea, mai erau 25 de minute, iar campingul era la 5 km. Mai că-mi venea să plâng de ciudă. Nu-mi venea să cred gafa făcută. Bun, încerc să mă uit prin zona de start după Michael și Melanie, dar nu-i văd, așa că trebuie să încerc. Sprintez 300 metri până în strada principală și numai ce apare o mașină care mergea în direcția dorită. La ora aia, mașinile doar veneau la concurs. Campingul fiind la ieșirea din localități, unde se termina drumul, așa că la 6 dimineața nu prea mergeau mașini în direcția respectivă. Îi fac cu mâna disperat și oprește. Îi explic situația și am mare noroc că este un voluntar care mergea ceva mai departe de camping, într-un post al concursului. Mă lasă la camping, iau brâul și mă rog să găsesc mașină pt înapoi. Normal, era 6 și ceva dimineața, nu mai avea cină sa meargă pe acolo că toți erau la start. Alerg până în San Martino, 1.5km, de unde speram să găsesc pe cineva. Nu ajung bine în parcarea principală, că acolo nu se lasă mașini peste tot, și văd un tip ieșit din mașină care se uita pe un afiș de plăti. Ii explic situația gâfâind, el înțelege câte puțin și mă ajută. Nu vorbea engleză, eu nu prea înțelegeam italiană, dar cumva deduc până la urmă că omul abia venise în parcare după ce își dusese fiul la start, iar acum mergea doar ca să mă ajute pe mine. Îi mulțumesc mult și ajung la start cu 3 minute înainte. Pfoooa, asta a fost intens ca naiba și foarte, foarte mult noroc cu ambii șoferi. Dacă mai devreme îmi venea să plâng de ciudă, acum zâmbeam în sinea mea. Puteam chiar să mai întârzi puțin, că startul a fost cam la și 37 de minute. Numai bine ca să mă liniștesc puțin. Nu-mi doream să fiu chiar printre ultimii la linia de start, dar dacă tot am ajuns printre ultimii, deja mă simțeam norocos să fiu acolo.
START cu numărătoarea celor 10 secunde.
Primii aproximativ 6 kilometri sunt pe asfalt în ușoară urcare pe un drum care urcă din Filorera până la Preda Rossa. Acumulam cam 600 de metri, după care trecem pe o potecă îngustă care mai taie câteva serpentine ale aceluiași asfalt. Nu gâfâi mai deloc încercând să stau în ritmul celorlalți. După alți 2 km și ceva ajungem la finalul asfaltului, într-o parcare intesata de suporteri din zona Preda Rossa. Eram deja la altitudinea de 2000 metri. Urmează o porțiune de plat cu o cărare faină printr-o căldare cu lacuri mici și paraiase, Piano di Preda Rosa. În această zonă am văzut și cai pascand care ne priveau curioși 🙂 După care începe prima porțiune de urcare mai tehnică cu bolovani mici și mari, fără o potecă clară până la refugiul Cesare Ponti înconjurat de creste și vârfuri ametitoare. Totul în jur părea doar piatră. Ne aflam deja la altitudinea de 2500 metri. După umplerea flaskului cu apă am continuat urcarea pe bolovani până în creasta plina de suporteri în zona Bochetta Roma la 2898 metri. Acumulasem deja 2000 de metri pe 15 km.
Imediat după a început prima coborâre pe lanțuri de aproximativ 100 m, continuând cu alți 100 m pe bolovani și încă 100 pe o limbă de zăpadă. La finalul ei, simțeam picioarele mai încărcate decât pe lunga urcare :). Eram deja la Bivacco Kima, 2600 m. A urmat o curbă de nivel în ușoară pantă pe aceeași bolovani de toate dimensiunile. Chiar dacă nu era pantă abrupta, de multe ori trebuia să fac aceeași mișcare ca la urcatul a 2 drepte pe scări și fără să pun talpa pe o porțiune plana. Tot timpul trebuia să-mi mențin echilibrul în timp ce în facțiuni de secundă trebuia să observ continuarea. Nu exista potecă, doar bolovani, iar fiecare din noi săream pe care voiam. Eu fiind mai mic, încercam mereu variante mai ușoare, dar de multe ori dificil de găsit. La cei înalți, efortul era clar mai ușor în a trece prin aceste zone. M-a impresionat o traversare a unui topogan de granit glaciar. Din câte înțeleg, pe porțiunea asta, blocuri de gheață plecau de pe Pizzi Torrone 3333 m și alunecau prabusindu-se undeva în vale. A urmat o nouă porțiune de lanțuri, de data asta în urcare până la pasul Camerracio, la peste 2900 metri altitudine. Imediat după, a început coborârea, tot cu lanțuri. Pe această porțiune am întâlnit și primul turist cu kit de via ferata. A fost lungă și obositoare, mai ales psihic. 600 de metri coborâți numai pe bolovani cât să stai atent la fiecare pas. Îmi plăcea totuși. Era fix pt ce venisem la cursa asta. Nu am terminat bine de coborât că am început să urcăm. Parcă eram pe un traseu de moutagne russe stancos. După 200 metri, am ajuns în pasul Val Toronne. De puțin timp simțeam că ceva nu funcționează bine la stomac. Simțeam un disconfort și o stare ușoară de vomă. Îmi ziceam că nu are ce să fie serios. Nu mă știam cu probleme de genu. Energie aveam, așa că trebuia doar să continui și să mă bucur de traseu. Apreciam urcările la maxim că erau cam singurele momente când puteam să-mi clătesc ochii cu minunățiile de ne inconjurau.
A urmat o curbă de nivel prin rezervația naturală Val di Mello, pe sub vârfurile ametitoare din jur, Pizzo Torrone, Punta Rasica, Cima di Castello…, până am ajuns în CP rifugio Bonacossa.
Din păcate nici din următoarele puncte nu m-am putut alimenta. Senzația de greață a tot persistat așa că apa era tot ce puteam consuma. De aici am mai avut 2 urcări pe lanțuri și alte 2 coborâri tehnice. Pe ultima din ele, cea care urca la Boccheta Roma, m-am oprit de câteva ori. Energia mea era la pământ. Totuși, încă mă bucuram de priveliștea superbă din jur. Dacă nu eram în concurs, mă așezam în fund doar ca să stau și să privesc.
A urmat coborârea spre Preda Rossa, ușor tehnică cu porțiuni alergabile și nu foarte înclinată. Nu reușeam să-mi revin nici aici. Nici nu aveam cum dealtfel. Concurenții mă tot depășeau, dar nu simțeam nimic în legătură cu asta. Pur și simplu nu mai voiam. A urmat o bucata mai tehnică, prin pădure, până la Rifugio Scotti. Au fost cam 500 metri scăzuti pe 2 km. Pe bucata asta m-am lipit de un alt om, și m-am ținut de el până jos. Fără chef, fără chef, dar aici a fost de joacă, iar asta a mai aprins puțin ceva acolo.
La Scotti, de unde mai erau cam 6 km alergabili la vale chiar și pe drum, am băut niște cola. Mi-am zis ca ce o fii, o fii. La finish tot ajung. Cumva am reușit să alerg împreună cu omul respectiv toți acei kilometri. Într-adevăr, ritmul a fost de puțin peste 5 /1000 la vale, dar am alergat.
Am terminat concursul cam șifonat, în aproximativ 9 ore jumate, loc 130.
Multe ore după concurs, nu mi-am revenit. Abia pe seară, târziu, am reușit să consum o supa cremă de ciuperci de la prietenii cu copii pe care i-am cunoscut în camping. Au fost foarte drăguți, mai ales că era evidenta starea mea deplorabila. După supa respectivă, apetitul a început să-și revină ușor, ușor, așa că mai târziu am mai mâncat niște legume și ton la conservă plus lapte.
Ziua următoare chiar am avut chef de o drumeție ușoară și luni la fel.
Un aspect remarcabil al acestei curse este că nu este doar o provocare fizică, ci și una emoțională. Fiecare zi în munți aduce o nouă lecție, fie că este vorba de gestionarea epuizării, găsirea unei surse de motivație în momente de îndoială, sau simpla bucurie de a privi peisajul de la altitudini amețitoare.
Întoarcerea în țară a fost marți, cu promisiunea din mintea mea, că mă mai întorc, chiar și doar pt drumeții în zonă.
Ce am învățat: lecții pentru mine și pentru alții
1. Când ceva te pasionează, obstacolele sunt ca să le treci. Kima a fost mai mult decât o cursă – a fost un simbol al visului meu. Oricât de greu pare, dacă îți dorești ceva cu adevărat, vei găsi o cale.
2. Pregătirea contează, dar nu te descuraja dacă nu e perfectă. Nu am reușit să mă antrenez așa cum mi-am dorit. Chiar și așa, am reușit să mă adaptez. Nu lăsa frica de imperfecțiune să te oprească.
3. Nu renunța niciodată. Au fost momente când corpul meu spunea “stop”. În acele momente, spiritul și voința au preluat controlul. Totuși, dacă este vorba de o accidentare, nu recomand continuare. Există un risc mare de agravare și o recuperare mult mai lungă.
4. Comunitatea este cheia. De la voluntari la colegii de camping și alergătorii întâlniți pe traseu, oamenii m-au ajutat să-mi ating obiectivul. Nu ești niciodată singur în astfel de aventuri.
—
Mesajul meu pentru alergători și iubitorii de munte
Nu lăsați visele să rămână doar vise. Muntele ne învață să fim mai puternici, mai perseverenți și mai conectați cu natura și cu noi înșine. Fie că este Kima Trophy sau o altă provocare, ascultă chemarea inimii și fă pași către ceea ce îți dorești.
Munții nu îți vor face drumul ușor, dar îți vor oferi momente care îți vor schimba viața.
Tu ce vis îndrăzneț ai?
—
Dacă vrei să încerci o experiență similară sau să afli mai multe despre cursele tehnice montane, îți recomand să începi cu pași mici și să te bucuri de fiecare moment al călătoriei.
