Zela ultra marathon. Așa se numește concursul, care are, dacă nu mă înșel, 5 distanțe. Eu am participat la proba de 35 kilometri cu 2200 metri diferență de nivel, a 2 a ca lungime și dificultate.
Atât proba lungă de 55 km, cât și cea de 35, au făcut parte din campionatul mondial masters de Skyrunning.
Cu multe luni în urmă, parcă prin iarnă, pe grupul nostru de Skyrunning masters, Valeriu, persoana care se ocupă cu organizarea din partea României în această disciplină sportivă, a postat noul loc în care urma să se desfășoare a-2-a ediție a campionatului mondial de skyrunning masters. Totodată, a întrebat și cine vrea să participe din partea României. M-am uitat la cursă, istoric, locație…, iar după câteva zile de gândire, am hotărât să nu merg. Era departe, costa cam mult toată nebunia, avea altitudinea maximă sub 1000, nu părea suficient de tehnic, drum lung, se suprapunea cu alte curse de la noi la care voiam să ajung și cel mai important, nu aveam când să pregătesc o asemenea cursă. Era simplu. La noi, să faci elevație serioasă și teren tehnic aveam șanse abia de prin aprilie și asta dacă nu era prea multă zăpadă. În plus de asta, era si lung pentru început de sezon competițional, ceea ce iar nu corespundea planurilor mele. Ce să mai, găseam o mulțime de motive numai să nu merg.
Cum nimeni nu se înscria din partea țării noastre, prietenii mei din Italia, Ionuț și Ionel, alături de care am participat și anul trecut, au hotărât să se înscrie, iar eu, după o scurtă discuție cu ei, doar nu era să-i las singuri. Între timp, a ușurat decizia și introducerea unei probe de 35 km, nu doar a aceleia de 55km. Chiar dacă tot nu aveam unde să pregătesc un traseu tehnic, măcar puteam să mă pregătesc pentru diferența de nivel și timpul petrecut în cursă.
După înscrierea noastră, în câteva zile am ajuns la 9 români înscriși, mult mai bine față de anul trecut când am fost doar 4.
Lunile de pregătire au trecut repede. Chiar dacă perioada de pregătire n-a fost perfectă, că, de, serviciu, uneori chiar în weekend, casă, ușoare probleme la un genunchi, balanța a înclinat mai mult spre ce-mi propusesem. Am strâns aproximativ 1100 km alergați cu 17000 diferență de nivel de la începutul anului. Dacă nu mă înșel, cel mai prolific început de an la diferență de nivel.
În săptămâna concursului, ca să n-am surprize cu anulat de zbor, am ajuns de miercuri în Italia, la prietenii mei.
Joi m-am plimbat cam 20 kilometri prin Torino. Nu pe la muzee, mai mult prin parcuri cu multe, multe veverițe și la un fain punct de belvedere de unde se vedeau toții munții care înconjoară orașul.
Vineri am plecat cu Ionuț la 9 de acasă, pe drum l-am cules și pe Ionel, iar la aproximativ 11 eram la aeroport. Totul a decurs perfect. Bagaj cala de 9.8 kg fără să-l cântărim acasă, zbor lin, la timp. În Porto, am ridicat mașina închiriată, cu transfer până la parcarea lor, am mâncat ceva la un mall apropiat, după care, vomm, vomm pe autostradă și ceva drum național. Am ajuns în 1:30 la Vouzela. La ora 18 trebuia să înceapă prezentarea echipelor naționale, dar a întârziat cu 30 minute. A fost numai bine pt noi ca am ajuns la 18 și 20 minute. Mai dificil a fost sa mâncăm ceva. Localitate mica, cu magazine care se închid devreme și restaurante puține. Din 5, am avut noroc la ultimul sa găsim o masă liberă. De fapt, norocul a fost, că în timp ce ne îndreptam spre cazare resemnați, ne-am întâlnit cu Katalin și Leo care se întorceau tocmai de la restaurantul respectiv pe care-l și recomandau. Mâncarea a fost foarte bună. Pește alb, ușor, cu orez. Ne interesa mai mult orezul, dar pestele a fost prea bun ca să-l evităm 🙂
Ne-am retras la odihnă pe la ora 22. Ei aveau startul la 7:30, iar trezirea urma sa fie pe la 6.
Sâmbătă dimineață am fost la start pentru incurajare, iar restul zilei l-am petrecut cu Leo pe traseu în diferite puncte unde se putea ajunge cu mașina. În regulament erau trecute 3 în care puteam face și asistență, dar noi am ajuns în cel puțin 5 ca să și încurajăm. M-am încărcat cu adrenalină, emoții, dar și cu griji. Îi vedeam pe toți cât de afectați erau din cauza căldurii. Aveau majoritatea transpirație și sare pe frunte si ceafă. Ne spuneau cum la trecerea prin niște râuri, efectiv și-au făcut baie ca să se mai răcorească puțin. Erau și stropiți cu noroi pe picioare, iar la cât de uscat părea în zonele ajunse cu mașina, nu făcea decât să mă întreb pe unde treceau de au dat peste atâta noroi. Aveam sa aflu mai multe detalii la finalul zilei. La un moment dat, lipsa unei mese bune și statul cu orele prin soare, începuse să-mi strice buna dispoziție. Nu așa planuisem ziua asta. De fapt, nu prea o planuisem. Peste tot pe unde am umblat, n-am găsit nimic serios de mâncat. Dulciuri, biscuiți și alune, cum se găseau în posturi, aveam și noi în mașină.
Într-un final, au terminat cu toții cursa. Eram mândru de ei toți. Și-au depășit dificultățile în cea mai grea cursă! Ceasul era deja trecut de ora 18, iar eu încă nu mâncasem nimic serios. Mă resemnasem că masa de seară, de data asta aveam rezervare la un restaurant, o să fie cea principală. Pastele cu legume și ceva brânză au intrat foarte bine. N-am mai vrut pește ca să nu pice prea greu. Știam că o să fie o cursă intensă așa că nu voiam să risc nimic. În timpul mesei am aflat și informațiile necesare în privința traseului. Din mașină n-am văzut nimic din ce se povestea, noroi, râuri, vegetație și multă stâncă. Din păcate, ambele magazine din localitate, de la care puteam cumpăra ceva pentru micul dejun, erau închise.
A urmat pregătirea echipamentului ca să nu stau dimineață prea mult. Hoka Speedgoat 5 în picioare cu șosete de la CEP, compresii gambă, un short 2 în 1, tricou, centura de puls și șapcă. Vesta de alergare, folie de supraviețuire, jachetă vânt, fluier, telefon, 2 plicuri cu electroliți, o pastilă cu sare, 5 geluri Maurten și 3 recipiente de apă ca să ajung la valoarea de 1.5 L atât cât se cerea în echipamentul obligatoriu, au fost pregătite și ele. La nutriție, i-am rugat pe băieți să-mi aducă într-unul din posturi un flask pregătit gata cu electroliți doar cât să facem rapid un schimb gol, plin. Bănuiam, fără să verific regulamentul, că din cele 3 puncte de la cursa lor, noi o să trecem prin 2 unde puteam primii asistență. Pe la ora 23 am încercat să mă bag la somn. Nu m am odihnit foarte bine. Probabil de la emoții, masa târzie neobișnuită pentru sistemul meu digestiv, nu știu, dar am dormit întrerup, cu întors de multe ori de pe o parte pe alta.
Dimineață eram în picioare înainte să sune alarma. Micul dejun a constat din o cana cu o băutură de soia și câțiva biscuiți. Dacă la capitolul ăsta nu stăteam prea bine, măcar am mers la baie și mi-am luat o grijă că nu mă apucă nimic prin cursă.
Am mers din nou cu toții la start, cu Ionel și Ionuț pe post de incurajare. Acolo ne-am întâlnit cu restul echipei.
La fel ca ieri, nu păream să fim mai mulți de 200 de participanți, dar toți păreau sportivi în adevăratul sens al cuvântului. Era și normal. Majoritatea urmau să-și reprezinte țara. O parte îi recunoșteam după echipamentul cu însemnele țării lor. Dacă am înțeles bine, eram 20 de țări, iar portughezii și brazilienii erau cei mai mulți, cu peste 20 de sportivi.
S-a dat start și s-a plecat tare, foarte tare. În sfârșit, am scăpat de mâncărimea de pe șira spinării pe care o tot simțeam de câteva zile. La naiba, particip la un campionat mondial reprezentând țara, și oricât de calm am încercat să fiu, n-am scăpat de toate emoțiile.
Noroc că m-am poziționat pe la mijloc și nu m-a luat valul. Am încercat să-mi găsesc ritmul meu. Plănuisem să stau cu pulsul între 155 și 160, dar în același timp voiam să fiu atent și la respirație. E un criteriu mai natural pe care l-am dezvoltat în timp ca să-mi cunosc ritmul. Uneori e totuși înșelător 🙂
A început cu urcare, direct din localitate, fără să avem prea mult timp de gândire :). Așa m-am trezit într-un roller coster al traseului. Urcat în piept prin vegetație, curbe de nivel cu pietre pe care echilibrul era precar. Uneori mă uitam la ceas și nu înțelegeam de ce se încăpățânează să stea pulsul la peste 160. Respirația o aveam totuși sub control.
Nebunia a tot continuat cu trecerile prin apă de care am aflat aseară și noroi pe porțiuni de zeci de metri în care, dacă șireturile nu erau bine strânse, cu siguranță îmi pierdeam încaltarile. Urcat câteva stânci, câteva chiar de cățărat, coborât pe alte stânci, inclusiv scurte porțiuni de creastă cu stâncă, toate de diferite dimensiuni. Din când în când intersectand câte un drum sau chiar trecut prin câteva localități mici, cu câteva case. Mai tot timpul urmărind un alt concurent. Iar vegetație, stâncă, mușchi, un alt rău și tot așa.
N-am prins asistenta în niciun post. Nu-mi făceam prea multe griji. La un moment dat, când i-am întâlnit pe băieți într-un post, am auzit în viteză că acolo nu avem voie. Eram totuși bine. Folosisem plicurile cu electroliți, pastila cu sare, geluri Maurten la aproximativ 45 minute, și părea totul în regulă. Picioarele funcționau bine, corpul era în armonie cu ritmul, iar de ceva timp mă jucam de-a trena cu un portughez.
Cam la 2 ore jumătate de la start, pe la km 20, a urmat cea mai lungă urcare, de aproximativ 500 metri în 5 kilometri, pe parcursul căreia am depășit 3 concurenți, împreună cu portughezul. Începuse să-l cam lase bateriile și pe el așa că l-am încurajat puțin. Îi eram cumva recunoscător. E mare lucru să-ți găsești pe cineva atât de apropiat ca ritm încât să stai la limita aia fragilă dintre a te rupe sau a merge puțin mai încet.
Totul părea să decurgă perfect. Pe la km 27, după o ultimă urcare mai lungă și tehnică, în care am simțit pentru prima dată un început de crampe pe interiorul coapselor când trebuia să lungesc pasul mai mult, și o scurtă coborâre alergabila în care mă aud încurajat fără să-mi dau seama cine e, am ajuns în ultimul punct de alimentare. Mă uit stânga, dreapta prin post fără să văd pe nimeni cunoscut. Îmi zic, bun, am luat ultimul gel de curând, energie am, iau doar apă și plec cu portughezul care ajunsese și el imediat după mine și pe care au sărit mai mulți să-l ajute. Ce invidios eram pe el :))
A urmat trecerea scurtă printre case, o urcare ușoară de câțiva metri și a început plăcuta coborâre. 2, 3 kilometri a mers ca uns. Senzația aia greu de definit, libertate și fericire în combinație cu adrenalina de final, când alergi pe o coborâre doar puțin tehnică, cu înclinație mică, curbe largi, pe o potecă îngustă cu mușchi moale sub picioare. Portughezul era la câțiva zeci de metri. Mai mult îl simțeam acolo în spate, că de uitat, ca să-l văd, nu se putea.
Poc, la un moment dat, când am ajuns într-o porțiune cu un pârâu în potecă și câteva pietre umede, când sunt nevoit să întind puțin mai mult pasul din cauza unui bolovan, mă lovește o crampa la coapsa interioară dreaptă de-mi dau lacrimile. M-am învățat minte de anul trecut așa că doar încetinesc și înghit în sec de durere, dar nu mă opresc știind că durerea se poate intensifica. Portughezul mă prinde, vede că am probleme, mă întreabă dacă sunt k, îi zic de crampe, oftează și îmi face semn că pleacă. Nu avea ce să facă mai mult. Continui într-un ritm mai încet, de 5 și ceva în loc de 4 și puțin pe km îmi zice Strava, cu pași mai mici, în urma cărora părea să mă lase durerea, iar după un timp sunt depășit de un alt concurent. Era clar că nu puteam să țin ritmul ăla, și nu că mă simțeam fără energie. După încă puțin timp, mă prinde un altul, dar avea un ritm doar puțin mai rapid ca al meu așa că încerc să mă țin după el. La urma, urmelor, tuturor trebuie să ne fie greu. Tot ce trebuia să fac era să strang din fălci mai mult decât ceilalți. Când ajungem să traversăm un rău, la ieșirea din el, când a trebuit să lungesc pasul, că eram în apă până peste genunchi, au apărut crampele la ambele picioare. Exagerasem puțin în încercarea de a sta în ritmul ăluia. Colac peste pupăză, am încercat iar să revin la ritmul mai ușor, dar la doar câțiva metri, a trebuit să mă las pe vine pe sub un pom căzut. Oho, nu-i doresc nimănui crampe la coapse când se lasă pe vine 🙂
Am trecut de pomul nărăvaș în ritmul meu, mai ușor, resemnat și bucuros că pot continua măcar așa.
De aici nici n-a mai fost prea mult. O trecere printr-un tunel cu apă, încă puțină potecă cu mușchi și frunze, alergabila, ceva asfalt printre case și m-am trezit condus pe câteva sute de metri de către Ionuț, terminând proba de 34 kilometri cu 2200 metri în 4 ore, pe 10 la general, la 10 minute după portughez și 20 minute de câștigator, primindu-mi medalia bine meritată.
După cursă, ne-am strâns cu toții din echipă la socializare, în care am reușit să ne cunoaștem mai bine. Apropo, a fost o plăcere pentru mine să vă cunosc pe fiecare în parte! Sper să ne mai vedem cu alte ocazii și să facem o echipa bună, mai bună :).
După care, în 2 ore, hai în Porto, avion, și hop pe la 4 dimineața acasă la prietenii mei.
Între timp am aflat că ne-am clasat pe locul 4 ca națională. Destul de bine având în vedere experiența noastră limitată într-un astfel de sport.
Acum, chiar și zilele imediat după concurs, am realizat că oricât de mult mi-ar plăcea, pur și simplu nu pot să-mi amintesc mare lucru din traseu. Nu că nu-mi amintesc cum a fost, ci nu-mi amintesc cum s-a derulat totul până la kilometrul 20, atât de intens și continuu schimbător a fost. Dacă mă întrebi pe la ce kilometru sau după a cata urcare/coborâre am trecut prin primul râu, o să ridic din umeri. La fel cu multe alte detalii :)), dar știu că a fost superb traseul. Mi-au plăcut la nebunie toate acele schimbări. Dacă știam ca e așa, și nu ajungeam să particip, mi-ar fii părut rău.
Per total, cursa, fiind prima din an, a decurs cum mi-am dorit. Sunt mulțumit de ritm. Nutriția a funcționat bine și ea. Chiar dacă am avut unele crampe, au fost asumate știind de la început că există această posibilitate având în vedere mai mulți factori ca, lipsa suficientă de antrenament specific terenului, căldurii, distanței mai lungi pentru prima cursă de intensitate din an…
Traseul, după cum se înțelege din postare, e atât de mișto ca nu-l pot asemăna cu nimic de la noi. Parcă a strâns câte puțin din mai multe 🙂
Organizarea, per total, bună. Posturi bine aprovizionate, cred, că n-am prea consumat din ele :). Marcajul, am ieșit doar o dată cam 20 metri din el, iar asta spune tot.
Zona, localitatea, nu prea știu ce sa zic că am stat prea puțin. Așa din scurt, dacă îți plac drumețiile și preferi ceva liniștit, e perfect. Dacă vrei agitație sau orice altceva, atunci, nu e de tine.
Toată această ispravă și nebunie nu era posibilă fără ajutorul prietenilor. Mulțumesc Ionuț și Ionel pt tot! Datorită vouă am ajuns să-mi doresc participarea și mai ales să-mi fie ușor cu organizarea de care v-ați ocupat voi în totalitate. E mare lucru să nu te streseze aspecte ca inchiriatul unei mașini, cazarea…
Le mulțumesc și celor de la Garmin România, că după atâția ani, încă îmi sunt alături!
Celor de la Trisport, unde lucrez, pentru că pot să-mi cumpăr tot ce vreau la prețuri preferențiale!
Valeriu Rosetnic, pentru toată implicarea în tot ce înseamnă organizarea echipei și comunicării constante!
Nu în ultimul rând, tuturor care mă încurajează și-mi trimit gânduri bune!
Urmează Verbier, 42 kilometri cu 3000 diferență de nivel la început de iulie.
